Adrian Suciu, Singur

 

 

 

Poetul Adrian Suciu (revendicat într-o perioadă de gruparea „Echinox”) face parte din noua generaţie de poeţi ardeleni, printre care enumerăm pe Victor Ţarină, Mihai Adrian Bumb, Ionuţ Ţene, Flavia Teoc (din Cluj-Napoca), George Bocşa, Rodica Brad Păun (din Maramureş), Daniel Hoblea, Cristian Contraş, Viorica Blaj, Daniel Săuca (din Sălaj), Octavian Blaga (din Oradea) etc.

 

Volumul de versuri Singur (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1996) al lui Adrian Suciu ne descoperă un poet atras de împlinirea erotică, de redescoperirea lumii prin călătorie.

 

Simultaneitatea registrelor şi alunecarea poemelor spre nuanţa elegiacă sînt bine ancorate şi coagulate şi, oricît am încerca să izolăm un palier sau altul din arhitectura acestora, aflate sub tensiune, detaliul va răsfrînge întreg ansamblul. Această descriere a mecanismului interior al poemului este de fapt viziunea holografică a ansamblului lumii în osmoză cu linia pur retorică.

 

Ochiul autorului e avid, inima vibrează iar eul, înfrigurat, adună infinitatea fragmentelor percepute, care se mişcă subtil, enigmatic, precum o flamă de lumină: „N-am povestit o noapte întreagă. Am/ iubit-o în patul rece. Am aprins focul,/ ochiul roşu, mărunt, i-am făcut ceai. Numai/ dorul de ducă din cînd în cînd/ ţipa în piept şi făcea o larmă cumplită”. În contradicţie cu voinţa poetului de a fi realist în observaţii, el este fantezist în reprezentare, astfel că poemul este o formă de recuperare a omogenităţii, prin cumul, prin aglutinare ambiguă.

 

Romantic sub hipnoza iubirii, poetul denunţă fizionomia dragostei, iluminat fiind de extaza metamorfozelor prin care trec sentimentele: „Nici stejarii, nici păsările/ nu-mi stînjenesc vederea, cum ar trebui. Uşile/ albe se izbesc larg de perete şi Doamna pleacă din sufletul meu/ călare, încercănată, iar calul ei înalt se pierde-n dimineaţa de fosfor”.

 

Ritmul erotic are o aură franciscană, femeia e mitizată nu atît în înţeles moral, cît într-unul mai adînc, ontologic, fiind o parte a fizionomiei unei zeităţi, fapt ce îmi aminteşte de Breton: „Nimeni nu e mai singur decît o femeie singură. Într-o dimineaţă/ ea intră în lan/ cu aura ei statornică de regină-n exil”(...)

 

Poezia lui Adrian Suciu vibrează de o percepţie cutremurată, avînd o melodicitate interioară, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuitele gesturi: „Femeile şi-adorm sînii legănîndu-i de la un/ umăr la altul, pasărea fără nume-şi/ macină oasele în cîntecul ei, iar leul/ adoarme şi el visînd degetele/ îmblînzitoarei de lei.” Poetul se lasă bîntuit de un freamăt elegiac de cea mai aleasă speţă. Poemele sale desfăşoară superbe proiecţii ale reveriei, în care fragmentele de realitate stau alături de reprezentările fantaste ale dorinţei. Extazele şi trăirea fuzionează în discursul metaforic şi poetic, amintirea clipelor trăite asaltează prezentul imaginaţiei. Privirea e un pretext pentru rememorare; propulsează închipuirea înspre o iubire himerică, stăpînită abil, prin exerciţii de persuasiune. În spatele versurilor se află nostalgii rebele, efuziuni ale unui genuin. Eul liric al lui Adrian Suciu poartă în amintirea lui culturală genele unui romantic a cărui inteligenţă artistică a distilat efluviile originare, cu rezultate din cele mai fericite.

 

Al. Florin Ţene, Al cincilea anotimp, Oradea, august-septembrie 1998.