Volumul de versuri, semnat de Adrian Suciu, Nopţi şi zile, apărut în seria Poetica, coordonată de Alexandru Cistelecan, se deosebeşte de cele semnate de poeţii aceleiaşi generaţii. Este încărcat de senzualism, înclinînd spre o retorică a dezabuzării, spre o tandră declanşare a resorturilor confesive, fragmente dintr-o frenetică expansiune a sentimentelor sau din replieri de crepuscul. Nocturnul şi diurnul comunică, redescoperind adîncuri înmiresmate, stări afective filtrate poetic la nivelul limbajului reflexiv, protejat de metafora generatoare de corespondenţe. Un vers precum "Te-mbrăţişez în aşternutul mirosind a nucă verde" are o solemnitate drapată în falduri cromatice sau olfactive, dincolo de stilistica generaţionistă. Invocînd fiinţa iubită, eu liric pătrunde dincolo de ţesătura aşternută pe lucruri, ca şi cînd mobilierul vechi, învelit în husele grele şi roase de timp, ar arunca, deodată, o strălucire neaşteptată. "Sufletul lucrurilor stă-nţepenit ca fluturii vechi din chihlimbare". Amiaza este timpul desprins din memorie, fiindcă ea desparte "tot ce se vede", taie contururile şi alungă vălul misterului prelungit. Nu este timpul care să încarce memoria, să îi meţină voluptatea pierdută, trezirea miraculoasă. În locul amiezii, inima tînjeşte după imperiul nopţii: "Inima, însă, pînă spre seară/ mult ar dori să-ngenuncheze în locuri umbroase" (Ziua I. Un soare vîscos). O paloare eminesciană, plutonică, învăluie fiinţa şi obiectele, decupînd plastic rama tabloului sau presimţind urma absentă.
În poezia lui Adrian Suciu, desenul este învăluit în ceaţa deasă a stingerii, în mireasma cafelei cu unduiri orientale, cu mici detalii sau gesturi desprinse dintr-o ars amandi, într-un decor care, aparent, refuză aluzia şi respiră prin juxtapunerea recuzitei şi a "metaforei stupide". "Fiecare lucru vorbeşte despre el/ însuşi, despre nimic altceva", spunea poetul care nu uită să lase la vedere traseul metatextual, tendinţa de a închide sau a deschide marginile confesiunii: "ªtii că lumea nu mai e ca la început. Aş prinde/ sălbăticiuni pentru tine, dar singurul lucru sălbatec/ în jur e mersul disperat al nopţii spre liniştea pură./ Aş ucide lilieci/ şi-aş face pat pentru tine în inima stîncii, unde/ se nasc izvoarele şi visează rădăcinile arborilor./ Cum ar fi somnul vegheat de flăcări, de aburi şi rîuri sărate?" (Noaptea III. Somnul vegheat de rîuri sărate).
Dar oare flautul, amintirile, lacătul, copilăria, castanii, oglinda nu aparţin unui limbaj poetic desuet, unei retorici convenţionale, sfidînd parcă tendinţa despodobirii? Tocmai în desprinderea de limbajul tribului generaţionist stă farmecul acestor poeme moderniste, încrustate cu migală de bijutier, învolburate baroc precum o coadă de păun, înflăcărate şi melodioase: "Am desferecat ultima poartă şi lacătele-au ţipat./ Copilăria, visul cu îngeri şi teiul./ Adormite-n colivia cu sînge". Poate că, uneori, aceste aceste construcţii metaforice au o undă de previzibilitate: aripa care se rupe a păsării, moartea care macină, somnul bunicilor, visul ierbii. Poemele nocturne sînt mai izbutite decît cele diurne. Ele stau adesea sub seninul focului şi al oglinzii, amintind vasul alchimic, transmutări imperceptibile alimentate de limbile flăcării: "Ti-aduci aminte cum fierbe plumbul în vase?/ O vorbă care nu minte: focul. Ai stat în faţa mea/ cum stă în faţa fiarei oglinda."
Cum ies din ţesătura nopţii, poemele cad în grandilocvenţă, de un manierism strident: "Fluturii tragici dansînd în ceasul beţiei". Elanul dionisiac nu sporeşte rătăcirea prin labirintul memoriei, ci risipeşte vraja instalată, năruind poduri, aşternînd distanţele între "protagonişti". Versurile sînt, uneori, pline de banalităţi, o gură străină, locvace, destramă acele nuclee expresive şi transformă spaţiul poetic într-o hartă a vorbelor de prisos: "Dinspre copilărie, amintirile vin tot mai greu: Marea / a-necat inima pămîntului, inima de lut şi plutim de/ la o plăcere la alta..." sau "să fugim pe mare,/ pe mare se poate muri în război şi-n furtună".
Să păstrăm, însă, acele poeme care au rolul de a reclădi, metaforic, un decor al rătăcirilor tandre, al detaliului cinematografic repede pulverizat, înlocuit cu un alt tablou sugestiv în inconsistenţa sa autoreflexivistă: "am adormit alungînd din ochiul tău cerşetorii./ Nu s-au mai auzit acordeoanele tînguitoare/ prin ganguri/ şi-n noaptea asta liniştea a locuit oasele noastre./ Ne-am trezit cu gînd că amintirile nopţii s-ar pierde./ Se făcea că fumam o ţigară cu mama. Tigara ei,/ înfiptă-n noroi a ars cuminte pînă la capăt.// Tu nu mai ştii vise dar ceainicul/ tremură-n mîna ta ca moartea-n privirea/ fiarei vînate."
Bucur Demetrian, Ramuri, nr. 11/ 2006