Singuratic si razvratit pe la începuturi, pozînd într-un kamikaze duios si melancolic; ziarist incisiv, cu apetit pentru asezarea lumii într-o ordine noua; nelinistit, purtîndu-si rumoarea de îndragostit printr-un oras al racorii veghei, oras care-l acceptase cu o simpatie spontana, Adrian Suciu a parasit Clujul la fel de enigmatic, asa cum a si trait în el, ducîndu-si poezia, iubirile si singuratatea în Bucuresti, acolo unde, se pare, poetul nasaudean a gasit locul prielnic pentru împlinirea visarii. O data cu plecarea lui, o parte însemnata a spectacolului boemic clujean s-a stins, fascinatia prezentei sale eseniene a prins umbra deasa si nostalgica. Echinoxist, „cel mai promitator exponent al noii promotii” (M. Zaciu), redactor în studentia filologica la revista clujeana, Adrian Suciu debuteaza în ’93, anul de gratie al marilor debuturi postdecembriste, cu un volum de versuri învaluit în parfumul frunzei strivite, dar sub semnul echinoxismului valoros de la începuturile acestuia, ramînînd în conventie, doar infuzînd-o cu o sensibilitate a virilitatii lirice personalizate. Caz atipic de elitist, manifestînd, însa, îndîrjiri paradoxale, tînarul poet se foloseste de exponentii elitei spre a se arata lumii, dar îsi bea cafeaua în cafenelele populare ale marginilor. Fiecare dintre cele trei volume clujene („E toamna printre femei si în lume”, 1993, „Singur”, 1996 si „Nopti si zile”, 1999) este prefatat, în ordine, de Mircea Zaciu, Ion Pop si Al. Cistelecan, acestia, la rîndu-le, acceptîndu-l, ca o exceptie, în saloanele lor ferecate si misterioase. Semnalat drept o revelatie a noului val poetic, Adrian Suciu, spre deosebire de alti poeti supralicitati la început de critica, n-a dezamagit. Poet al cruzimii singuratatii ocultate de margini crepusculare, din stirpea eroticilor luminosi, cochetînd sexuat pîna si cu moartea, elegiac sub un cer al seismelor, zvîcnind virginal, Adrian Suciu este un poet al vigorii imaginarului. Poezie a reveriilor trecerii, celebrînd si demonizînd deopotriva femeia; irigata de la izvoare himerice, frenetica si senzuala, interogativa si desmirata, îndurerata si salvatoare, sacralizînd, ca împartasania, poezia lui Adrian Suciu împaca simturile, spulbera umorile, înfioara îndoiala cu largile-i aripe de „cintezoi singur”.

Dumitru Cerna, Foaia Transilvană, 15.07.2008