„Aş ieşi din viaţă afară”. Descris de critici ca un senzual melancolic obsedat să-şi ţină sub control răbufnirile la temperaturi artificial scăzute, Adrian Suciu îmi pare (în Nopţi şi zile, 2000) mai degrabă un copil precoce (bătrîn?) rătăcit în decorul vieţii mature, incapabil să-i înfrunte ori să-i accepte compromisurile: „Iubesc tot ce-am lăsat în urmă”; „Dac-ar fi drum înapoi, pe el de mult mi-aş fi rupt încălţările...” Volumul de debut era şi el al unui copil mereu teribil, degustîndu-şi precocitatea oarbă, într-o lume deja prea vîrstnică. (E toamnă printre femei şi în lume) oarecum grăbită şi nepăsătoare, lăsîndu-l Singur (a doua plachetă), cu toate poftele proaspete şi nesatisfăcute, ameninţînd cu înăcrirea: „neîncăpătoare lume pămîntul”. Un aer stătut apasă toate poemele. Îmbufnat, alintat, imatur cu dischis, poetul traduce în negativ semnele şi semnalele vieţii, rezultatul fiind nu respingerea lor ci respingerea sa: „Tot ce-ating e cenuşă. Pod năruit. Hăcuire de aripi./ Prieteni mai vin, rar, să mă vadă. E noapte/ ca-n clopote, ei se-aşează prin colţuri şi tac. Nu-i/ înţeleg şi nu-nţeleg aceste focuri mari de vreascuri. Şi nu mi-e dor de nimeni.” Titlul (Nopţi şi zile) sugerează oboseli pripite, monotonie acră, exasperare vînătă, revoltă mocnită cu gesturi uitate. E, cred, o răscruce. Instrumentele senzualităţii prea timpurii şi lacome şi-au secat înfiorarea. O coborîre brutală în visceralitatea pură – expresivă, necruţătoare, lovită de aripa morţii – ar putea reactiva vulcanul. Deocamdată, substantivele citite pe dos adastă, batjocoresc inutil trecerea, o sfidează cu glas abia auzibil. Răzbunarea e fără obiect. Pierderi, noroi, cîntec de leagăn zdrenţuit, amorţit, inimă de lut, rugina care îneacă tăişul (cu un subînţeles erotic, de altminteri descifrabil în umbra multor secvenţe), durerea aproape laitmotivică, întîmplarea suverană, fără lumină sînt tuşe previzibile, tot aşa cum verbele se încăpăţînează să nu construiască: a tremura, a alunga, a ocoli, a îneca, a cădea, a zdrobi, a putrezi, a coborî. Placheta pare demolatoare şi mai frenetică decît lasă să se înţeleagă. Vorbele coboară, sapă adînc în lumea „care nu mai e ca la-nceput” şi promit remanieni: „Nu mă răscol. În visul cel nou/ moştenesc mari întinderi. Şi spun:/ Ce-a înecat veacul se-adună la ce-au alungat seminţiile nopţii.”

Irina Petraş, Cărţile deceniului 10, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,  Cluj-Napoca, 2003, pag. 99.