Nopţi şi zile (1999), cel mai recent volum de poezie al lui Adrian Suciu, vine după E toamnă printre femei şi în lume (1993) şi Singur (1996). În volumul de debut, poemele sunt rodul unei senzualităţi – latente ori manifeste – iar arta confesiunii apelează la imaginea pregnantă, cu desen riguros, cu tăietură precisă (“ea-ţi desface dinţii cu trupul tăios/ şi din vreme în vreme  neruşinată va fi/ laolaltă cu tine” sau “un trup lung trage el printre mese şi-un nor/ lung trage el”). Alteori, convulsia erotică se preschimbă în ceremonial, spasmul e imaginat ca ritual rafinat al invocaţiei cvasitrubadureşti, în timp ce figurile şi gesturile se diafanizează, capătă o aură hieratică (“Şi părul/ ei peste omoplaţi se culcă blond, eu mă pun în/ genunchi, îi şoptesc, zdrobindu-i încheieturile de asfalt./ Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem”).

În Nopţi şi zile sentimentul dominant e acela al melancoliei, o melancolie grea, cu reflexe livreşti, hrănită din deziluziile şi dezamăgirile cotidianului şi desenată în versuri contrase, cu o sintaxă abil regizată şi cu imagini ce unesc concreteţea şi imaginarul sub semnul unei etici subiacente. Drama existenţială se transformă şi ea în dramă a cunoaşterii, cuvântul poetic nu mai poate “iscodi” tainele lumii, resimţind acut precaritatea sa gnoseologică, astfel încât, în faţa “textului” lumii, poetul efectuează o lectură incompletă, cu fisuri şi blancuri ale reprezentării: “Arborii se dezbracă aici sub cer cu gesturi uitate. E/ noapte cu mulţi lilieci. Nu aflu drumul înapoi./ De când/ se tot odihnesc, ai mei nu mai ştiu nici/ cosi ierburile, nici altoi prunii. De când/ se tot odihnesc,/ vorbele mele nu mai ştiu iscodi,/ mă-ndeamnă s-adorm./ Iubesc tot ce-am lăsat în urmă: Oare ce va mai fi?” (Noaptea VIII).

Şi în această carte iubirea e o temă centrală, iar imaginile care o circumscriu capătă irizări vizionare, reflexe ale idealităţii. Ispita stilizării afectelor se aliază, în aceste poeme, cu o anume elocvenţă a senzualităţii ce se constituie doar ca un “prag” de trecere spre fervoarea extatică. Acuitatea percepţiilor se însoţeşte de o foarte limpede nevoie a reflexivităţii, în timp ce, în spaţiul riguros delimitat al poemului, viziunea şi ideea lirică sunt egal îndreptăţite la existenţă estetică. E vorba, poate, aici, în poemele de dragoste, de un vizionarism eleat, în sensul unei anumite imobilităţi fluide (oximoronul traduce foarte bine tectonica acestor texte) prin care sentimentul îşi păstrează o natură duală; el e potenţialitate netradusă în act şi epifanie, e explicit şi implicit, eul liric resimţind apropierea iubitei, de pildă, prin mijloacele imponderabile ale oniriei sau printr-o percepţie strict senzorială, ce provoacă stupoare şi fascinaţie ritualizată: “Trupul simte apropierea ei şi ştie:/ numai prin aburii visului vine,/ numai în vis. Când fiecare umăr e-o culme/ purtătoare de focuri, atunci se-apropie/ spintecând vraja subţire. Ochiul simte/ apropierea ei şi se tulbură. Nu va /mai îmbătrâni anul şi nu va fi iarăşi tînăr. Amintirea luptei o vor purta păianjenii/ în pînzele lor. Ea vine plutind pe un rîu de/ argint fără valuri şi n-am cum să rămîn” (Noaptea VII).

Nu mai puţin decât Erosul, sentimentul morţii e prezent şi el în aceste “nopţi şi zile” ce alcătuiesc un scenariu existenţial cvasimitic al unui eu liric marcat de angoasă în faţa timpului şi de scepticism dezamăgit dinaintea alcătuirilor precare ale lumii. Clipa prezentă se preface-n scrum, iar intermitenţele memoriei nu mai pot restaura un trecut tot mai insesizabil. Lucrurile singure, în imobilitatea lor solitară rămân să măsoare fragilitatea fiinţei care se trece, în timp ce “moartea macină, macină”.

Tristeţea agonică a acestor poeme cu tentă expresionistă provine din imposibilitatea perceperii înţelesului ultim, esenţial al lumii, dar şi din sentimentul lipsei de idealitate într-un univers dominat de materialitate, de reificare. Punţile spre transcendent s-au retras, fiorul ascensional se preface în cenuşă, fiinţa însăşi îşi pierde identitatea, conştiinţa de sine şi de ceilalţi devine mai curând un imperativ, o exigenţă asumată, decât o realitate.

Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Ed. Ardealul, 2002, p. 259 - 261