Generos prefaţat de Mircea Zaciu, volumul de debut al lui Adrian Suciu îşi revendică frondist autorul de la spiritul echinoxist: „Adrian Suciu e cel mai promiţător exponent al acesteia” (al noii promoţii echinoxiste – n.m.-  citat din prefaţa volumului). Nu cred că autorul se poate revendica într-o atît de mare măsură de la o revistă sau alta (cu la fel de multă îndreptăţire el se încadrează, se pare, în spiritul recentei „direcţii nouă”), pentru că versurile sale conţin evident semnele poetului care „creşte” dincolo de o linie programatică sau alta. Formula testată este dintru început una de succes, fără crispări sau complexe, poetul scrie despre femei. Nu neapărat poezie de dragoste, pentru că măştile femeilor despre care scrie el ies din registrul iubitei. Atmosfera rămîne însă erotică pînă şi atunci cînd Femeia este Mama: „Mama a fost flacără şi dintre clipele/ vieţii ei cea mai frumoasă rămîne-aceea/ cînd doi copii răsfăţaţi/ o aruncaseră-ntr-o căpiţă de fîn, vai,/ ce  vîlvătaie!”. Senzualitatea dă semnul permanent al traseului „bărbatului tînăr ademenit de doamne”, indiferent dacă „perechea” este fecioara din Scrisoarea III sau zeiţa străină din Zeiţa dezmăţată.

Surprinzătoare este mai întotdeauna curgerea versului, expresia aproape clasic cîntărită, atît de rară la poeţii de astăzi. Volumul lui Adrian Suciu aminteşte de vremea cînd cărţile de poezie se cumpărau şi erau citite din plăcere. Întrebarea pe care o iscă, însă, ţine de ceea ce urmează: tonul poemelor este cu atîta insistenţă acelaşi, sub aparenţa diverselor scenarii şi sub pretextul tuturor măştilor femeii, încît nu lasă şanse prea mari cititorului care ar vrea să ghicească tonul volumului următor sau măcar „obiectul” lui. Fără să fie un revoluţionar într-ale poeticii, Adrian Suciu scrie o poezie care „prinde” la lectură. Totuşi, volumul suferă de o lipsă de consistenţă nu atît datorită numărului restrîns de pagini, cît unui soi de oboseală a publicării, care permite asocierea unor poeme foarte diferite calitativ,  alăturînd bucăţi de o rară calitate artistică, perfect articulate, de expresie matură, unor croşee ce mai poartă mirosul bucătăriei poetice.

Cea mai sigură dovadă a şanselor lui Adrian Suciu de a rămîne între vocile mari ale poeziei româneşti actuale este faptul că deja din momentul debutului stîrneşte orgolii paterniste din partea unor nume importante ale culturii contemporane. În plus, adevărata poezie se recunoaşte de departe în măsura versului său.

Mihaela Ursa, Steaua, 11/ 1993