Adrian Suciu şi poezia fantasmatică

 

 

 

 

Mi se pare înbucurător faptul că dincolo de experienţele frecvente ale unor poeţi, grefate pe puterile variate ale limbajului, o altă categorie din ce în ce mai amplă de scriitori nu încetează să exploreze fantasmele generate de trăirea într-un anumit univers existenţial.

 

Nu se poate spune că aceste fantasme ar avea o varietate infinită şi că relevarea lor ar fi de natură să scoată singură în relief individualitatea unui scriitor.

 

Asociate însă cu anumite metafore obsedante, fantasmele unui poet capătă o forţă definitorie.

 

Şi cum reflecţiile mele sînt de obicei generate de lectura unor cărţi incitante, aşa a fost să fie şi acum. În primăvara acestui an (1994), eram la o întîlnire cu studenţii de la Facultatea de Litere din Cluj. Amintiri duioase, aproape lacrimogene, mă copleşeau într-un mod plăcut. Secvenţe întregi din anii mei de studenţie petrecuţi la Cluj îmi reveneau în memorie, după mai bine de cinci decenii de cînd părăsisem această cetate universitară, bîntuit de fantasmele mele obsedante. Mă găseam sub impresia lecturii versurilor lui Ioan Es. Pop, scriitor descins pe asfaltul bucureştean din nordul Transilvaniei. La sfîrşitul acestei întîlniri a venit la mine un student pletos, cu obrazul înconjurat de o barbă firavă şi privirea întoarsă înăuntru. Mi-a spus timid, dar încrezător: citiţi volumul meu de versuri, veţi vedea că sînt mai puternic decît el... Poetul, atunci student, este Adrian Suciu, iar volumul său de debut are un tilu frumos, făcut să epateze: E toamnă printre femei şi în lume (Cluj, Editura Echinox, 1993).

 

A trecut o vreme pînă am găsit răgazul unei lecturi nocturne tihnite, încît reveriile mele să se poată întîlni cu fantasmele poetului din Cluj. Versurile lui Adrian Suciu construiesc un univers existenţial părelnic, situat între a fi, a putea să fie şi se făcea vă văd.

 

În acest univers rarefiat, desenat parcă în fum, flăcări şi apă, liantele cu misterul nu sînt rupte niciodată. Memoria poetului devine un colector de amintiri din diferite straturi cronologice ale existenţei. Amintirile acestea eterogene circulă ca nişte mici comete nomade. Se aprind, se sting, lasă urme în cuvinte, iar cuvintele depun mărturie, se transformă în confesiune. „Ce-ascund în aceste sărmane cuvinte”, scrie poetul. „În trupul lor stau la pîndă semne pentru care mi-aş fa viaţa”. (Scrisoarea IV). Din fericire, reflecţiile lui Adrian Suciu despre cuvinte şi poezie sînt puţine. Ele nu depăşesc anumite locuri comune ale generaţiei sale. Autorul nu ţinteşte spre un program, integrat în versurile sale. Impulsurile de acest gen sînt rare şi vagi, ceea ce mi se pare un avantaj pentru poezia sa.

 

„Scriu versuri, de fapt

lungi întrebări pe care ţi le pun în

răstimpuri”.

(Scriu versuri)

 

Cui îi sînt adreste aceste întrebări nu vom înţelege decît dacă cercetăm topografia din universul liric al scriitorului. Referinţe de genul: dincolo, acolo, patru munţi, Nord, afară, ţară etc. Poartă în mod indubitabil semnele ambiguităţii. El şi ea coboară şi urcă în anotimpul de sticlă. Acolo duc drumuri ciudate şi fragile care fac din apă un abur greu de atins. Între el şi ea se instalează adeseori o comunicare ce face ca un partener să fie văzut într-o anumită ipostază, în vreme ce al doilea este sugerat prin cuvinte ce-l aşează într-un anume loc din topografia spaţiului literar. Emisia lui indică o stare, o acţiune sau o negare a faptei („stau între patru munţi/ vorbesc despre ceea ce am numit.../ mai port pe-obraz/ nu ne-ntîlnim mîine...” etc. Referinţele la ea se fac, de obicei, în absenţă. („ea e zeiţa/ spune-mi unde şi în ce ţară îţi paşti turmele.../ ea stă acolo uitată.../ spuneai: ai ochii mari/ suferi şi tu aşezarea pe gură a zeiţei străine...”).

 

În această lume, etajată în sus, de la pragul privirii poetului sau spaţiată într-un dincolo enigmatic, circulă fantasmele obsedante ale lui Adrian Suciu, configurate ca nişte piloni puternici într-o atmosferă uşor fluidizată. Acestea sînt simbolizate de anumite cuvinte şi modulaţii lexicale ce traversează versuri-cheie, în a căror ţesătură apare mama, erosul, tinereţea şi moartea.

 

Enunţuri ca: „mama a fost flacără.../ dragostea-şi cere sîngele ei.../ iubitule... eşti un animal tînăr şi frumos!” şi „sub semnul morţii stau...” chiar dacă nu au o frecvenţă excesivă, capătă în diferite contexte o iradiaţie semantică puternică, încît ele pot fi considerate de-a dreptul emblematice. Cuvîntul mamă, de pildă, este asociat cu sensuri coextensive, care trimit spre existenţa-pereche, iubiri eşuate, moarte sau un anume trecut neasumat:

 

„Mai port pe obraz arsuri din veacurile vechi

şi mama mea bătrînă umblă, încă,

să-mi caute pereche.

Am îndrăznit a-i spune: eu n-am nimic din

nimeni,

cîntările flecare mi-s aproape,

moartea aproape.”

(Perechea)

 

Se cuvine să precizăm că în acest text (dar nu este singurul) rezonanţa ritmurilor şi sintagmelor blagiene este evidentă. În acest loc matricial, imaginea iubitei se suprapune peste a mamei:

 

„Crezi tu că mama a murit

degeaba şi te voi lăsa, încă, să-i întristezi

privirea?”

(Aripa ruptă)

 

Umbra mamei luminează un spaţiu gol, în care făpturile dragi şi locul protector se definesc doar ca absenţe:

 

„O noapte de-o palmă a rătăcit despletită

să-mi spună:

tu n-ai casa ta, n-ai femeia ta,

ai lăsat livada cu vişini pustie! Munţii albi

puneau întunerecului hotar,

stele nebune dansau cu mari uragane.”

(O noapte)

 

Poezia lui Adrian Suciu este ţesută din cuvinte încărcate cu un energetism vitalist; ele coexistă cu altele ce deţin doar o funcţie ornamentală. Metaforele colaterale atîrnă în unele texte ca nişte boabe de struguri de altă culoare. Inserţii textuale de genul: „soldaţi cu bocanci parfumaţi”, „diavoli beţi iubitori de căruţe”, „fragedul dafin dărîmat sub ploaie şi lupii”, „ştiu un oraş vechi/ a cărui inimă a stat sub zăpadă” etc. fac parte dintr-un instrumentar rezidual de irealizare a realului, rătăcit în poezii care au o puritate singulară, incompatibilă cu orice corp străin.

 

Versurile lui Adrian suciu sînt o dovadă că poezia românească nu moare. Dimpotrivă!

 

 

 

 

 

 

 

Romul Munteanu, Jurnal de cărţi 6, Editura Libra, Bucureşti, 1996, pag. 156-159.